Ce s-a găsit în Grota Duruitoarea Veche

De unde vine numele satului

Toponimistul Anatol Eremia arată că Duruitoarea vine de la cuvântul „duruitoare”, format de la verbul a durui, adică a face zgomot. În românește, o duruitoare este un loc îngust în albia unui râuleț, unde apa curge repede și face gălăgie. Mai înseamnă și prag, sau cascadă.

Pârâul care a dat numele curge și azi. Se cheamă Duruita, este un afluent mărunt al Ciuhurului și, în milioane de ani, a tăiat prin calcar defileul de la marginea satului. La jumătatea peretelui de piatră se deschide o gură întunecată: grota.

Cine a găsit-o

Stațiunea paleolitică a fost semnalată în 1958 de arheologul Nicolae Chetraru. Nu a fost o descoperire de o zi. Echipe de arheologi, geologi și paleontologi au săpat aici cu întreruperi, din 1958 până în 1973, iar ce au găsit a schimbat ce se știa despre preistoria zonei.

Cum arată grota

Are trei săli, o lungime totală de 49 de metri pe direcția nord-sud, o lățime între 5 și 9 metri, iar bolta urcă pe alocuri până la 8 metri. Nu este o peșteră adâncă, cu galerii și stalactite. Seamănă mai degrabă cu un adăpost sub stâncă, larg și luminos la gură, adică exact ce ar alege un grup de vânători pentru iarnă.

Și piatra din care e săpată are o poveste. Este calcar de vârstă badeniană-volhiniană, adică sarmațian inferior, același recif fosil care formează toate stâncile din jurul satului. Despre el am scris separat, la Toltrele Prutului.

Trei niveluri de locuire

În depunerile din grotă s-au identificat cinci straturi culturale, dintre care trei niveluri sigure de locuire paleolitică, notate de arheologi IV, III și II.

• Nivelurile IV și III sunt vechi de la 180.000 până la 300.000 de ani. Sunt cele mai vechi din toată regiunea.
• Nivelul II este mult mai nou și aparține paleoliticului superior. Pentru el nu s-au făcut încă datări cu radiocarbon, deci nu i se poate pune o cifră exactă.

Ca să fie clar cât înseamnă: primii oameni care au dormit în grota de la Duruitoarea au făcut-o cu peste o sută de mii de ani înainte ca Homo sapiens să ajungă în Europa.

Cifrele acestea sunt mai mari decât cele care circulă pe internet. Multă vreme s-a scris despre 160.000 de ani, după prima atribuire a lui Chetraru. Monografia publicată în 2017, la care a lucrat chiar el, împinge straturile de jos mult mai adânc în timp, sprijinindu-se pe două lucruri: dinții unui mamut arhaic găsit acolo și polenul unor plante care au dispărut din regiune înainte de ultima perioadă interglaciară.

Douăzeci de mii de oase

Din toate straturile grotei s-au adunat circa 20.000 de resturi de oase, dintre care aproape 10.000 numai din nivelul II. Din ele s-au recunoscut 54 de specii de mamifere și 29 de specii de păsări, o diversitate greu de imaginat azi pe câmpul din jur.

Lista spune tot despre clima de atunci: cai sălbatici, bizoni, reni, cerbi, mamuți, rinoceri lânoși, căprioare și castori, dar și urs de peșteră, leu de peșteră, hienă și marmotă de stepă. Calul e departe cel mai frecvent, cu aproape cinci mii de oase numai în nivelul II.

Alături de oase s-au găsit unelte de lucru și de vânătoare din silex, din corn și din os, opt pandantive făcute din dinți de cerb, os și fildeș de mamut, și un ac de cusut cu ureche, lung de șaptesprezece centimetri.

Merită spus și ce nu înseamnă cifrele acestea. Cele mai multe oase de păsări și de rozătoare nu sunt resturi de la masa vânătorilor, ci ce au lăsat în urmă bufnițele și carnivorele care au folosit grota între două locuiri omenești.

Nu departe de grotă, în defileu, la vreo treizeci de metri de peretele de stâncă, s-au dezgropat oasele unui mamut, printre care un fildeș lung de 2,75 metri. Paleontologul Theodor Obadă le-a atribuit mamutului hozarian, o formă arhaică, mai veche decât mamutul lânos. Printre oase era și un cuțit de silex, deci animalul a fost tranșat de oameni.

Măseaua

Cea mai importantă descoperire nu e nici cea mai mare, nici cea mai vizibilă. Este un fragment de mandibulă umană cu șase măsele, bine păstrat, scos din nivelul II.

Atât a rămas dintr-un om care a trăit, a vânat și a murit în valea aceasta. Din falca aceea, antropologii puteau spune cine era, cu ce se hrănea și cum arăta.

În 1960, piesa a fost trimisă la Moscova, profesorului Iakov Roghinski, șeful catedrei de antropologie a universității de acolo, pentru analize de laborator. De atunci nu a mai venit nicio veste despre ea și nimeni nu știe unde se află. A rămas doar o fotografie alb-negru, publicată în monografia sitului. Cercetătorii care au scris-o, printre care chiar Chetraru, spun că soarta ei „rămâne o enigmă”.

Ursul de pe stemă

De aici povestea trece direct în 2016.

În cel mai vechi dintre straturile culturale ale grotei, al cincilea, la 230 până la 235 cm sub suprafața de azi, arheologii au găsit oase de urs de peșteră (Ursus spelaeus). Când Comisia Națională de Heraldică a aprobat stema satului Duruitoarea Veche, descoperirea aceasta a ajuns chiar în centrul scutului.

Fiecare element înseamnă ceva:

• Câmpul negru este întunericul peșterii. În heraldică, negrul mai înseamnă și smerenie, prudență, știință, ceea ce se potrivește și istoric, pentru că în secolele XVIII și XIX Duruitoarea apare ca fiind în stăpânirea unor mănăstiri.
• Ursul de peșteră este colorat în aur, smalțul heraldic cel mai de preț, și stă în poziția „ridicat”, cu limba și ghearele roșii. Asta arată agresivitatea animalului, care a fost odată rege al pădurilor europene și principalul rival natural al omului.
• Picăturile de argint care par să cadă din marginea de sus a scutului sunt arme grăitoare. Ele spun, fără cuvinte, numele satului: apa care duruie.

Astfel putea să se cheme la început o vale, o văgăună râpoasă, mai târziu numele lor fiind trecut asupra moșiei sau a locului de așezare a satului și, în cele din urmă, asupra satului. Anatol Eremia, toponimist, despre originea numelui Duruitoarea

Cum ajungi și ce vezi azi

Defileul Duruitoarea este monument al naturii de importanță națională. A fost protejat prin decrete din 1962 și 1975, apoi confirmat prin Legea nr. 1538 din 25 februarie 1998 privind fondul ariilor naturale protejate de stat. Aria figurează oficial cu 40 de hectare, deși măsurătorile mai noi dau 6,63 hectare. De administrare se ocupă primăria Costești.

Cel mai bun moment este dimineața devreme sau spre seară, când soarele intră pe sub streașina de piatră. Iarna, pe vreme uscată, defileul e gol și tăcut, iar peretele se acoperă de gheață.

Întrebări frecvente

Cât de veche este Grota Duruitoarea Veche?

Nivelurile de locuire IV și III sunt vechi de la 180.000 până la 300.000 de ani, după monografia publicată în 2017 de Anisiutkin, Chetraru și Covalenco. Nivelul II este mult mai nou și aparține paleoliticului superior, dar nu are încă datări cu radiocarbon. Sunt cele mai vechi urme de locuire umană cunoscute de pe teritoriul Republicii Moldova.

Cine a descoperit Grota Duruitoarea Veche?

Stațiunea paleolitică a fost semnalată în 1958 de arheologul Nicolae Chetraru. Săpăturile au continuat cu întreruperi până în 1973, cu echipe de arheologi, geologi și paleontologi.

Ce s-a găsit în grotă?

Circa 20.000 de resturi de oase, dintre care aproape 10.000 numai din nivelul II, de la 54 de specii de mamifere și 29 de specii de păsări: cai sălbatici, bizoni, reni, cerbi, mamuți, rinoceri lânoși, căprioare, castori, urs de peșteră. Alături de ele, unelte din silex, corn și os, opt pandantive și un ac de cusut cu ureche lung de 17 cm, și un fragment de mandibulă umană cu șase măsele, trimis în 1960 la Moscova și pierdut de atunci. În defileu s-au dezgropat și oasele unui mamut hozarian, cu un fildeș de 2,75 metri.

Cât de mare este grota?

Are trei săli, o lungime totală de 49 de metri pe direcția nord-sud, o lățime între 5 și 9 metri, iar bolta urcă pe alocuri până la 8 metri. Este un adăpost sub stâncă, nu o peșteră adâncă cu galerii.

De ce are satul Duruitoarea Veche un urs pe stemă?

Pentru că în cel mai vechi strat cultural al grotei, la 230 până la 235 cm sub suprafața de azi, s-au găsit oase de urs de peșteră (Ursus spelaeus). Stema aprobată de Comisia Națională de Heraldică în 2016 arată un urs de peșteră auriu, în poziția „ridicat”, cu limba și ghearele roșii, pe câmp negru, adică pe culoarea întunericului din peșteră. Picăturile de argint spun, heraldic, numele satului: apa care duruie.

Se poate vizita Grota Duruitoarea Veche?

Da. Defileul se află la 20 de minute de mers pe jos din satul Duruitoarea Veche și este arie naturală protejată. Excursia cu ghid la muzeu, grotă și defileu costă 500 de lei pentru un grup de până la 10 persoane și 800 de lei pentru 11 sau mai multe. Îți trebuie încălțăminte cu talpă bună, iar pe ploaie nu urca, piatra udă alunecă. În arie nu se sapă și nu se colectează fosile.